Vă văd pe toţi cum ne priviţi cu ură,
Din erudiţi ne scoateţi depăşiţi
Iar teoria ce nu plecă din gură,
V-ajută, limba, să măcelăriţi.

Ca elev apoi ca profesor am auzit tot felul de poveşti cu feţi frumoşi şi zâne agramaţi şi semianalfabete. E adevărat că există persoane care mănâncă litere, schilodesc cuvinte atât verbal cât şi pe foaie. Aceştia sunt o minoritate, cei care fac victime din rândul cuvintelor folosite de majoritate. Ce ne facem însă cu cei care vor să ne convingă că limba, în cursul ei natural şi firesc, urmează o cale greşită? Încearcă să ne spele pe creier că noi, cei mulţi, care vorbim la fel, trebuie să facem valuri pe sub apă vorbind ca ei, o mânuţă de oameni debili care n-au altceva mai bun de făcut decât să jongleze cu normele oficiale. Atâtea schimbări, permutări şi fofilări m-au convins că nici ei nu ştiu sigur ce fac dar fac, doar ca să nu se spună că n-au făcut nimic. Un lucru e cert, vorbele care îmbrăţişează teorii ce nu pleacă din gură, ajunse la ureche devin zarzavat. Puterea se schimbă, toţi vor să aibă activitate, să fie remarcaţi. Nu sunt plătiţi să nu facă nimic, nu? Trebuie să li se vadă amprenta. Vin cu reguli noi care le răstoarnă pe cele vechi. După câţiva ani, alţii revin la fostele reguli. Oamenii se transformă din ştiutori de carte în depăşiţi. Ne murmură tot felul de scuze şi argumente menite să-şi susţină elucubraţiile propuse. Aflăm că minoritatea face regulile şi că doar 2% vorbesc corect. Restul vorbesc o limbă necunoscută. Majoritatea folosesc cuvinte care nu se găsesc în dicţionare. Motivul? Sunt scrise/rostite greşit.
Doar mie mi se pare că limba română (mă refer la cea propusă de cei câţiva) e o limbă moartă din start?

Ca profesori trebuie să ducem o muncă titanică, trebuie să învăţăm soarele să alerge invers. Trebuia să pedepsim planetele că nu se rotesc în jurul Pământului. Unii au scăpat de ridicol, noi încă suntem condamnaţi. O mare parte din vină o poartă şi colegii care nu-s destul de deştepţi să vadă dincolo de directive. Respectă normele cu sfinţenie să nu cumva să-l supere pe tătuca Stalin. Oameni limitaţi, nu le poţi cere nimic. Uneori mi-e silă că mi-au fost colegi. Mă refer doar la cei care nu îndrăznesc să-şi pună întrebări, nu concep siguranţa şi echilibrul limbii fără schimbări haotice. Sunt profesori soldaţi sau soldaţi profesori, nici ei nu mai ştiu, mereu disciplinaţi, gata să-şi dea viaţa pentru o cauză îndreptată vădit împotriva lor.

Într-o zi un porcuşor se plimba de mână cu o gagică care se chinuia să-şi ţină echilibrul pe tocuri, să nu cumva să pice în nas sau să-i zboare fustiţa de pe ea. Era jale, nu purta chiloţei. O pescuise la un cenaclu literar sau poate la o şedinţă de partid. Îi era indiferent, în mintea lui era acelaşi lucru. Participa cu aceeaşi doză incurabilă de interes. Buzele ei cărnoase şi roşii i-au deschis mintea, l-au făcut să vadă importanţa întrunirilor. Binemeritatele pauze lungi de somn acum nu-şi mai aveau rostul. Devenise un om iluminat. Era înalt deci puteai foarte bine să-l confunzi cu un stâlp, singurul impediment ar fi faptul că în capul lui guverna întunericul. Cum întotdeauna există o soluţie dacă ştii unde să cauţi, acum puteai oricând să-i înşurubezi un bec. Nu ştiu la ce ar fi ajutat, că oricum din cauza burţii care-i strivea cureaua, la parter era întotdeauna eclipsă. Şi cum defilau haotic ca doi porumbei pe trotuar s-a trezit c-a primit un mesaj pe WhatsApp. Era de la naşu', nu cel de pe tren, nu-l cunoştea din moment ce mereu călătorea cu o maşină luxoasă primită cadou de la parlament din banii poporului. Nu are importanţă cine e naşu', important este faptul că avea grijă de el, i-a asigurat încă un loc călduţ ca de obicei. Acum avea în grijă limba română. Se gândea c-o să lenevească cum făcea de obicei dar s-a înşelat. La început a cam tras mâţa de coadă dar pe final, ajuns la ananghie, a trebuit să vină cu rezultate. Şefii doreau să aibă dovezi care să le confere legitimitatea acţiunilor derulate sub atenta lor privire. Neavând prea mult timp la dispoziţie şi cerându-se un dosar stufos a selectat la întâmplare şi-a schilodit cuvinte şi norme. Înainte de-a se instala comfortabil în funcţie spera să fure dar cum din poziţia asta nu avea ce fura decât limba, s-a mulţumit şi cu asta. Orice e mai bun decât nimic aşa că s-a pus pe treabă. A găsit câteva dosare prăfuite lăsate de predecesorii săi. Le-a deschis şi-a copiat în mod aleatoriu. O mai făcuseră şi alţii înaintea lui deci nu era primul care făcea asta, plus că erau mari şanse ca unora dintre vorbitori să li se pară normale din moment ce odată erau literă de lege. Nu s-a oprit numai la atât. Avea nevoie să-şi lase amprenta, să facă ceva măreţ pentru limbă, ceva cu care să rămână în istorie, un fel de Constantin contemporan. Îi plăcea foare mult limba engleză, era pasionat de scrierile lui Shakespeare şi nu oricum ci în engleză. Se gândea că limba a fost dirijată prea mult de francofoni aşa că e timpul pentru o schimbare de generaţii. Voia ca el să fie personificarea acelei schimbări.
- Vreau să schimb ceva, o sa adaug litera W în toate cuvintele chiar daca nu se aude, şi-a spus el. Vreau să fac ceva nou, nemaivăzut. S-a răzgândit, nu putea să facă o schimbare atât de simplă, trebuia să fie ceva mai complexă, cu reguli, excepţii. O adaug decât în câteva cuvinte, două mii. Puse degetul la ochi şi desfăcând dicţionarul pipăia foaia galbenă, căutând cuvinte după care le trecea pe un carneţel separat. Dar stai, din astea două mii vreau să fie 7 reguli de adăugare a literei W în cuvânt. Aşa că se puse pe treabă şi construi reguli pentru a ştii cu exactitate situaţiile în care această literă apărea sau nu. Şi pentru că nu putea face toate aceste modificări de unul singur, având nevoie de votul celorlalţi, le-a făcut tot felul de oferte tentante sau i-a scos la restaurant pe leafa sa. Totul a decurs conform planului toţi votând în unanimitate noile schimbări. Era nevoie de o limbă nouă.
În scurt timp noul DOOM ieşea din tipografii şi se vindea ca pâinea caldă. Elevi, studenţi, profesori, scriitori, toţi căutau să pună mâna pe el. Nimeni nu dorea să se autoexcludă.
În şcoli profesorii sfioşi vorbeau cu patos despre noul drum pe care limba urma să-l apuce. Nu era permisă nicio abatere de la norme. Cine îndrăznea să pună în discuţie noile directive era arătat cu degetul şi marginalizat. Nimeni nu voia să fie prieten cu o oaie care se cerea singură rătăcită de turmă.
Toţi erau mulţumiţi iar viaţa îşi vedea de cursul ei. Parcă nu se întâmplase nimic. Noile reguli au prins rădăcini şi deveniseră rapid o normalitate pentru cei câţiva susţinători care munceau cu mult sârg să corecteze pe neştiutorii de carte. Până la o nouă schimbare era cale lungă.