Sex fără inhibiţii

Mai ţii minte când mi-ai cerut să te respect, iar eu ţi-am spus că nu pot face asta? Ai plecat privirea în pământ scăpând un oftat uşor, aproape insesizabil.

- De ce nu? De ce nu poţi fi ca toată lumea?
- Pentru că nu suntem şi nici n-am putea fi, ţi-am răspuns.
- Fă-mă să înţeleg!

Mă uitam adânc în ochii tăi mari şi verzi, de copil inocent, parcă vrând să ajung să-ţi descui tainele cele mai ascunse, să hoinăresc prin gândurile tale cele mai negre, cele mai încuiate, dar n-am găsit niciun lacăt. Totul era senin în ochii tăi cristalini. Imi deschisăsei toate lacătele, toate cămările sufletului ca să mă adăposteşti acolo. Era un sentiment ciudat, nimeni nu mai făcuse asta pentru mine până acum. Nu ştiam dacă să mă bucur sau să-mi trădez starea de şoc în care mă băgasei. Am rămas totuşi calm şi sigur pe mine, nu aveam de ce să fiu altfel. Mă gândeam ca niciodată n-am privit pe nimeni atât de profund, mereu căutam să scap de ochii lor. Urăsc să fiu privit insistent, să fiu studiat de străini, dar tu nu eşti o străină. Eşti a mea, îmi aparţii şi-ţi aparţin. Pentru câteva momente se aşterne liniştea între noi, o linişte care parcă aşteaptă să fie răpusă. Încerc să-mi formulez răspunsul, în timp ce tu îmi sorbi fiecare rază din priviri, asteptând cuminte.

- Iubito, ce încercam să-ţi spun este că respectul şi felul meu de-a te iubi nu se împacă deloc. Respectul e un cuvânt prea rece pentru ce simt pentru tine, prea sobru, prea negru. Adevărul este că nu respect pe nimeni, ar fi o minciună să afirm asta, nu pot respecta pe cineva fără să cunosc, nu pot respecta doar pe baza spuselor altora, automat. Accept faptul că a realizat ceva în viaţă, dar nu merită respectul meu cât timp nu mă afectează în mod direct, cât timp nu ne intersectăm. Şi încă ceva, nu pot respecta sub nicio formă pe cineva care mă priveşte de sus, nu-s slugarnic, sunt un om liber, sunt liber să gândesc, să fac ce vreau, ce are nevoie sufletul meu. Sunt liber chiar dacă aparent nimeni nu este cu adevărat liber şi uneori trebuie să ne înfrânăm libertatea pentru a nu-ngrădi libertatea altuia. Este o barieră pe care o accept bucuros deoarece înţeleg că toţi avem dreptul să ne bucurăm de libertate. Unii cred că nu sunt cu adevărat liberi şi că nu-s stăpâni pe viaţa lor. Nu e problema mea că acceptă ideea asta, eu sunt liber să mi-o curm atunci când simt că sunt constrâns să mi-o înstrăinez. Nimeni nu e stăpân pe viaţa mea cât timp nu-mi doresc asta, şi-o fac decât într-un singur caz: când iubesc şi sunt iubit.

În oricare alte circumstanţe e o ruşine să devin o simplă unealtă, iar eu nu sunt o ruşine. E o ruşine să minţi copiii inocenţi, a căror singură vină este că sunt însetaţi de cunoaştere, e cel mai ruşinos lucru să le ucizi inocenţa, să-i speli pe creier, să-i manipulezi, să-i transformi în arme folosite la ucis când lor încă le e milă să strivească un gândac, sau să vadă suferind o vietate. Am fost profesor şi-am fost dezgustat să le vorbesc despre necesitatea războaielor şi patriotism, aşa că le-am vorbit în felul meu, le-am spus cât de inutile şi toxice sunt aceste concepte. Patriotismul este un act ucigaş îndreptat împotriva umanităţii, împotriva bunului simţ, împotriva vieţii. Ar trebui să ne învăţăm copiii cum să iubească viaţa în toate formele ei, cum să respecte natura deoarece suntem o parte din ea, ar trebui să ne-nvăţăm copiii cum să trăiască cu adevărat şi nu să moară când nici n-au apucat să afle ce e viaţa.

Îmi sunt indiferenţi cei inumani, statuile de marmură pe care cei care se simt prea mici, prea neînsemnaţi, le ridică. Eu nu sunt comun, nu sunt neînsemnat, sunt un miracol, cu toţii suntem nişte miracole fără a fi comuni. Este doar problema lor dacă nu simt sau nu cred asta, fiecare e liber să fie... Întotdeauna am urât ideea de turmă, de-a mă integra fără a analiza atent, fără a-mi folosi la ceva, fără a avea nevoie. Sunt un om al nevoilor, al sentimentelor, iar singurul meu viciu pe care-l cunosc eşti şi vei rămâne doar tu. Ziceam de respect, îl port doar unei persoane care întruneşte mai multe calităţi, dar o ţin departe, departe de sufletul meu, pentru că n-am nevoie să respect ci am nevoie să iubesc. Tu vrei să te respect sau vrei să te iubesc?

Iubirea mea e diferita, nu e una eminesciană, ideatică, în care natura şi iubirea sunt îngemănate, ci una carnală, oarbă, în care uităm de ce este în jurul nostru, vibrăm amandoi pe aceaşi frecvenţă refuzând să lăsăm intervenţia altor elemente, care să ne distragă. Iubesc trupesc, senzual sau animalic când eşti bine, iubesc ca un câine loial şi-ţi stau la cap, când ţi-e rău am grijă de tine, iubesc necondiţionat ca un copil şi adorm la pieptul tău fin în timp ce degetele tale mi se plimbă prin părul des şi aspru, sau mă ghemuiesc la picioare. Eu sunt melancolic, dar nu când iubesc, melancolia trebuie alungată, trebuie hăituită, trebuie ucisă să lase loc fericirii depline. Posomorâţi sunt doar cei părăsiţi, cei nemulţumiţi, cei incapabili să iubească, cei care n-au parte de iubire sau nu sunt capabili s-o vadă, s-o simtă, s-o pipăie când stă în picioare chiar în faţa lor. De ce-aş fi trist când focul tău mă aprinde? Îmi încarcă bateriile, mă preschimbă într-un minotaur, rodul uniunii perfecte dintre femeie şi bestie, un produs al păcatului şi-al iubirii în aceaşi măsură. Sunt însetat de iubire, care e hrana sufletului şi-a corpului meu, sunt o adunătură de instincte de fiară, care aspiră la perfecţiunea umană prin dragoste, care-şi caută partea umană alături de tine, sunt atât de imoral şi te iubesc.

Nu caut să defăimez ci o să mă raportez la el pentru că în poezia noastră este un etalon, şi ce declaraţii de dragoste sunt mai cunoscute dacă nu ale sale? Este catalogat de mulţi iubitori de poezie ca fiind fără îndoială cel mai mare poet al iubirii, şi totuşi Eminescu când vine vorba de dragoste este învechit, e rod al societăţii în care a crescut, în care s-a format, în care femeia era doar un alt mijloc spre fericire, o sursă sigură de venit sau ascedere în alte categorii pe scara socială. Acum femeia este egală barbatului având aceleaşi drepturi. Dacă Eminescu îşi punea pe primul loc nevoile oferind o iubire putredă, falsă, egoistă, îmbrăcată în ţoale lucii de misticism şi de melancolie dulce ca să ia ochii, dacă în acelaşi timp adula şi dispreţuia femeia fiind convins că este nedemnă de iubire, eu îţi ofer o iubire veritabilă, de netăgăduit.
A iubi nu înseamnă a fi egoist, a iubi înseamnă să te gândeşti la ea în primul rând, şi abia apoi la tine, sau deloc la tine pentru că are cine face asta - ea. Nu te văd ca pe-un obiect, tocmai pentru că te iubesc enorm, n-am cum să te dispreţuiesc, iubirea adevărată, pură, necondiţionată nu cunoaşte dispreţ. Eu nu iubesc ideatic, nu iubesc ce mi-aş dori să fi, iubesc ce eşti. Nu eşti o zeiţă, nu eşti perfecţiunea, eşti un copil speriat şi încercat de greutăţile vieţii, nu eşti o bucată rece de marmură ci o bucată pătimaşă de carne. Dacă Eminescu se victimizează şi se plange cât suferă, nespunând despre ea prin ce trece, negândindu-se deloc cât îndură, ci se refera la ea ca la un obiect fără suflet, o figurină frumoasă de porţelan scump, care trebuie să-i ofere iubire şi tot ce are nevoie... eu îţi fac loc ţie, cea ca mine, cea umană, cea cu greşeli, cu dureri de cap sau menstruaţie, cu decepţii şi temeri, cu aspiraţii şi patos... un chip de carne, o femeie obişnuită şi plină de imperfecţiuni, o luptătoare care se confruntă cu obstacolele vieţii. Vorbesc despre durerea şi neputinţa amândurora de-a răzbi, de-a atinge absolutul şi perfecţiunea, o perfecţiune atinsă prin succesiunea încercărilor şi complexitatea greşelilor, cânt despre noi şi nu măştile noastre.

În poezia mea, ca şi în viaţă, nu există reguli sau legi, nu există limite decât cele pe care ni le alegem singuri, nu există cuvinte care trebuiesc spuse ci care se spun singure, în mod firesc, nu există minciună îmbrobodită cu fire de aur ci realitatea crudă, dureroasă, care şochează şi intrigă, nu mă închin reţinerilor ci slobod adevărul.

Inima mi-e martor că aşa te iubesc în suflet şi-n poezia gândurilor mele, iubita mea...