La pieptul tău se opreşte timpul în loc,
valuri de îmbrăţişări mă înneacă necontenit
trăgându-mă în adâncurile cearşafurilor.
Sunt fermecat de şoapte de sirenă,
care se încăpăţânează să-mi dănţuiască-n timpane
iar dezmierdările braţelor tale aprind dorinţă-n venele-mi
ce curg nestăpânite pe sub epiderma crestată de sărutări de buze cărnoase
născând vâltoare de senzaţii.

La pieptul tău lumea are un alt înţeles,
se dizolvă sau se recompune în amintiri fade
aşteptând să presari condimente, să stingi durerea
care până mai ieri, cand eram la un ocean distanţă de tine,
mă ucidea sfâşiindu-mi trupul firav şi gol de regrete.
Mă arunc ca un nebun afundându-mă-n visare. E adânc...
e atât de adâncă inima ta încât însuşi infinitul e infim
neputând să-i cântărească extremităţile.
Cine-ar fi crezut că simbolul clasic al ghinionului şi perfecţiunea umană,
neobişnuitul şi năzuinţa converg.
Numai noi, două numere care sperie, care intrigă,
suntem suma perfecţiunii, suntem întregul la care-am visat.