Tu eşti Zeiţa Mamă, stăpâna Vieţii şi a Morţii.
Pe piscurile abrupte ale pletelor tale de aur,
care rivalizează cu însuşi Soarele,
se odihnesc norii obosiţi.
Umerii tăi delicaţi sprijină cerul nemărginit,
ţintuindu-l în loc cât să nu se prăvale,
născând în Atlas invidia că nu te-a cerut de soţie.
Din ochii tăi se revarsă verdele nesfârşit al pădurilor ecuatoriale,
un portal spaţio-temporal care ne poartă direct în Edenul virgin,
suntem pentru a doua oară Adam şi Eva.
Hai să ne rătăcim inevitabil în păcat!
Să înveţi iar cum în palmele tale să sprijini pământul şi vastele întinderi de ape.
Moartea nu mai e o pedeapsă crudă ci o blândă uşurare,
atâta cât timp pântecele tale sunt cuptorul din care rodeşte Viaţa.