Sărut în ploaie

Ce vis ciudat…
Se făcea că erai a mea, ne plimbam amândoi prin ploaie. Dar nu eram lângă tine, ci suficient de departe cât să disting ca printr-un geam rece scăldat în lacrimile cerului două siluete ţinându-se de mână. Nu era nimic ieşit din comun, era doar o seară ploioasă de toamnă târzie, în care cerul suspina vrând încă o dată să simtă îmbrăţişarea suavă a străzilor pavate cu piatră de râu, a felinarelor incandescente sub lumina difuză a cărora oameni şi umbre se contopeau ascunşi parcă sub o pătură rece făcută dintr-o ţesătură deasă prin care abia puteai zări la jumătate de metru în faţă.
Ce senzaţie ciudată, simţeam că suntem urmăriţi. Întorc capul... nimic. Poate a fost doar vantul, sau un sentiment de deja-vu. Nu ne mai priveam din întuneric, acum eram fix lângă tine, nu-mi mai era frig ci o fierbinţeală coplesitoare izvora din palmele tale căţărându-se ca nişte omizi pe sub pielea care abia prindea să iasă din amorţeală făcând din mine o simplă crisalidă ce va da naştere in scurt timp unui roi de fluturi.
Cu un gest scurt mă cuprinseşi cu privirea. Nu-ţi putui vedea culoarea ochilor, dar stiui că-s acolo, nebuni, arzând de dorinţâ, apa asta nesuferită mă împiedică, cred că e singurul inconvenient. Ah! Ochii...
- Vrei să facem poze în ploaie? Se auzi o voce subţire şi caldă care spintecă ca un fulger răpaitul ploii, şi şuierul apei prăvălindu-se prin jgheaburi şi pe treptele scărilor.
- Nu am aparatul la mine, nu mai pun la socoteală că plouă iar noi nu avem nici umbrelă să...
Nu apucai să termin bine că mă trezi cu presiunea degetului ei pe buze urmat rapid de un sărut lung din care parcă nu voiam să mă mai trezesc. Mă lăsai pradă momentului şi în timp ce braţele ei se încolăciră ca doi şerpi pe după gât, o cuprinsei de mijloc tragând-o uşor spre mine până-i simţi sânii sprijinindu-se cu obraznicie de pieptul meu. Trupurile noastre erau fierbinţi deşi hainele erau înecate in suspine reci, torenţiale, după fiecare sărut sau îmbrăţişare. În ochii ei adamantini puteam zări focul jucauş al felinarelor care scânteiau ca două torţe pierdute în întuneric, părul ei mătăsos acum era ca al unei zâne care tocmai părăsise palatul de cleştar situat sub oglinda unui lac, loc tăinuit pe care doar preţul sufletului meu ar face-o să mi-l destăinuie. Ah! Era atat de răvăşitoare încât simpla deschidere a ochilor mă înebunea complet, o vream cu totul în ciuda faptului că deasupra ei mereu plutea un banner de mărimea unui stadion de fotbal pe care scria INTERZIS. Până atunci încercasem să par distant, un prieten în adevăratul înţeles al cuvântului însă acea presupusă prietenie nu se poate instala decât în cazul în care am fi avut înainte o relaţie în care să se consume tot ce era de consumat. Oricum atracţia stă mereu ascunsă, acolo în umbră aşteptând momentul propice să lovească. Mereu există un semn de întrebare, un gând fie el şi nevinovat, sau o curiozitate. În piesa asta joc un rol delicat în care raţiunea şi sentimentul duc o lupta acerbă. Nu vreau să mă împotrivesc dacă nici ea nu are nimic împotrivă şi împărtăşeşte aceaşi dilemă.
Ne-am plimbat prin ploaie fără umbrelă, fără nimic, căutând un loc frumos de unde să ascultăm stropii care se pierd într-o mare de lacrimi sub paşii nostri, gândindu-mă cum te aştept în ploaie să-ţi arăt cum ştiu să sărut, cum ştiu să simt, cum ştiu să te fac să trăieşti.
Ador ploaia...