Fericirea ne-o facem singuri

Existăm... Nu pot scrie dacă nu simt, dacă nu trăiesc. Citeam o discuţie la un alt coleg în care înfrunta o doamnă care era profund sensibilizată de versurile sale şi care încerca să-şi arate susţinerea. I-a răspuns că el face poezie nu îşi scrie viaţa, nu se destăinuie. Eu nu sunt aşa, nu sunt... Probabil pentru că găsim destulă poezie în viaţa noastră şi nu mai e nevoie să inventăm ceva în care nu credem. Eu unul ştiu că detest lucrul ăsta. Poezia mi-e rugăciune iar rugăciunea trebuie spusă cu toată convingerea dacă aşteptăm să fim ascultaţi, dacă dorim pace în suflet...
Uneori mă ascund în ele, deranjez cuvintele să-mi fac culcuş, nu pot dormi niciodată în rece. Sunt de condamnat? Dacă da, ridicaţi-mi un rug, îl accept bucuros. Tare mi-e teamă că l-aş putea stinge sau înghiţi cu nesăţioasa mea poftă de ardere. Sunt de nestăvilit. Vreau căldură, vreau fierbinte...

Sunt zile în care torn veninul în cupele paginilor, le dau să soarbă, le privesc cum se-ntinează, cum se sting sub apăsarea cuvintelor. De regulă sunt bine. Dacă plânge ceva-n mine cu siguranţă o să-i vărs lacrimile pictându-mi durerea. Sunt un zugrav, un zugrav de pereţi din cuvinte. Deocamdată nu am de ce să mă plâng plus că nu-mi stă în fire să-mi şterg ochii şi nasul dacă nu e ceva întemeiat. Îmi place să cred că sorb armonia din jurul meu. Înghit cu polonicul din moment ce lingura mi-a scăpat demult în stomac. Uneori am tendinţa să bag capul cu totul în căldare dar mi-e teamă să devin porc, doar ei şi vrăjitorii mănâncă de acolo iar eu nu-s vrăjitor. Eu nu vând iluzii, dezvelesc adevărul, îi ung trupul cu mir şi-i spăl picioarele cu lacrimi. Nu e un ritual de îngropare chiar dacă ei au de gând să facă asta, eu gândesc întotdeauna cum să fac să-l fur când paznicii dorm.

Toţi căutăm ce nu avem, ce ne lipseşte. Oamenii de regulă sunt egoişti, se gândesc mereu numai la ei şi tind să-i rănească pe cei din jur. Nu ştiu să ne asculte, nu ştim să ascultăm. Sunt lucruri spre care fugim şi de care fugim, sunt lucruri pe care le facem din plăcere şi altele din necesitate iar cât timp nu ne slobozim sufletul nimeni n-o să ne afle tainele. Unii probabil caută doar o scăpare, fără griji, fără implicaţii inutile iar noi căutăm ceva ce nu au de gând să ne ofere, un umăr pe care să plângem, care să ne preia o parte din povară. Ne spunem mereu că nu avem prea multe de învăţat din ciocnirile întâmplătoare cu ei, eu cred că ei sunt cei care nu au învăţat nimic iar noi cei care am învăţat destule. De regulă atunci când iese totul cum ne dorim nu mai stăm să analizăm, abia când toate ies pe dos stăm şi analizăm în detaliu, vedem unde am greşit şi ne ferim să repetăm aceleaşi greşeli. Doar oamenii proşti şi indiferenţi sunt stăruitori în greşeli. Eu nu sunt prost, eu nu pot să greşesc, nu mă lasă inima.
Indiferenţa mă arde, n-ai idee cât de rău mă arde şi nu mă pot abţine să nu sar până la stele din moment ce simt arşiţă şi furnicături sub tălpi. Mă arunc ca un nebun prinzându-mă-n sluţenia problemelor, îmi plânge sufletul, dau tot ce am sau nu am pentru  că mă simt îndatorat să fac rost. Aşa sunt eu...

E cineva vinovat pentru suferinţa noastră? Întreb asta pentru că de cele mai multe ori aruncăm vina pe ceilalţi. Cu ce rost încercăm să-i prindem în navoade? Nimeni nu merită să fie luat prizonier. Fie ca cel fără de păcat să arunce primul cu pietre, spunea Iisus. Există ceva bine sau rău în toate situaţiile acestea? Cel mai adesea suferim inutil, suferim că nu-i înţelegem pe cei de lângă noi, că aşteptăm de la ei ce nu sunt şi nu vor fi niciodată, că ne dorim ceva ce nu există. Uneori vina e împărţită, ei că ne mint să ne folosească, noi că ne minţim şi refuzăm să vedem adevărul. Binele şi răul sunt feţele aceleiaşi monede, nu se poate unul fără celălalt şi noţiunile nu-s bătute în cuie. Ce acum e bine mâine poate fi rău şi invers.

De ce ne este frică de cei din jur, de ce ne este frică să iubim, să obţinem ce ne dorim? Din moment ce ştim cu siguranţă că merităm ce ne opreşte, ce ne înfrânează să zburăm cu aripi de ceară? Frica a pus stăpânire pe sufletele noastre, ne este frică de cădere, ne temem că fericirea ne poate topi aripile şi vom cădea ca Icar din înaltul extaz. Ne este frică c-o să-i înţelegem greşit, c-o să suferim dacă facem asta. E firesc să ne temem de necunoscut dar nefăcând nimic n-o să obţinem nimic. Grea decizie, ideea este ca atunci când ne dorim ceva să fim lucizi, să vedem limpede ţinând cont şi de sufletul nostru. Nu este îndeajuns să fim raţionali făr-a fi sensibili şi invers. Trebuie să existe întotdeauna un echilibru între ele dacă voim să existe un echilibru în viaţa noastră.
Sunt lucruri pe care, în ciuda faptului că sunt nerostite, le citim la cei din jur, le ştim şi totuşi nu ştim cât ne-am dori să ştim. Hai să zâmbim! Viaţa este atât de frumoasă, trebuie doar să deschidem ochii s-o vedem. O vezi?

Uneori presiunea de pe capul nostru este atât de mare, o sabie a lui Damocles care atârnă, încât riscăm să ne pierdem visele, speranţa, dorinţa de-a lupta şi totuşi unii dintre noi nu renunţă. Suntem acei cavaleri legendari mânaţi de idealuri, acei luptători fără platoşă care-şi afişează pieptul gol gata să primească botezul sângelui. Suntem prezenţi mereu pe baricade pentru că simţim că dacă nimeni nu face nimic măcar noi să facem, e de datoria noastră.

Cu riscul de-a părea atât de simplu, eu mă bucur de viaţă, de ce-mi oferă, caut să nu văd doar problemele. Mereu există o cale, tebuie doar să o acceptăm. Dacă cei care ar trebui să ne înţeleagă, să ne susţină sunt prea preocupaţi de problemele lor şi refuză să ne fie alături chiar nu e nimic imoral dacă ne-am căuta fericirea. Nu poţi găsi fericirea lângă o persoană care nu te mai iubeşte, care nu te mai preţuieşte, care te vede ca pe un ghimpe sau o piedică în calea fericirii ei. Nu e greşeală ci o nevoie, ceva firesc. Toţi avem dreptul la fericire. Ideea este ca atunci când luăm decizia asta să nu avem mustrări de conştiinţă. Să le spunem chiar dacă e a suta oară când sunt indiferenţi, cel puţin avem pace în suflet că deşi i-am avertizat i-a durut undeva ce-o să se întâmple cu noi. Oamenii indiferenţi nu ne iubesc, nu ne doresc, nu ne merită suferinţa.

Mie-mi place să merg la sigur, joc cu cărţile pe faţă. Asta nu înseamnă că mă tem de viaţă, de eventualele urcuşuri şi coborâşuri ci că încerc să creez o ordine din care să priceapă amândoi ce se întâmplă. E mai uşor pentru amândoi să gestioneze o situaţie pe care o înţeleg faţă de una încurcată din care nu pricep nimic. Oamenii îşi complică singuri viaţa, de multe ori fără să fie nevoie, eu trăiesc simplu şi liber. Să trăieşti simplu nu te face prost ci lucid, vezi adevărata esenţă şi nu te pierzi în rebuturile inutile ridicate de societate. Avem atâtea probleme, mergem la psihologi sau apelăm la fel  şi fel de tehnici orientale de la care aşteptăm să ne rezolve problemele dar ei ştiu că problemele nu există, depinde de felul cum vezi lucrurile. Te afectează ce se întâmplă în jurul tău sau nu, înţelegi că problemele ţi le creezi singur şi faci mare caz din ele? Cam la asta se rezumă toată filozofia vieţii. Eşti mereu în echilibru pe o bârnă dacă nu începi să te balansezi sau să te agiţi inutil. Viaţa e simplă. Degeaba te agiţi căutând să-ţi găseşti echilibrul când soluţia este simplă şi anume să nu te agiţi deloc. E adevărat că există urcuşuri şi coborâşuri dar hai să nu facem singuri valuri când nu este cazul ca apoi să ne plângem că ne-am înecat.

Eu visez la o casă doar a mea, o familie fericită în sânul căreia să mă simt împlinit şi fericit. Mă trezesc uneori că mă mai întreabă unele persoane că de ce nu încerc. Aş încerca dacă văd că se merită, că e ceea ce-mi doresc. De ce aş lupta să fiu mai nefericit decât sunt? De ce aş alege să-mi îngreunez singur viaţa dacă ele nu-s ceea ce aştept? Nu cer pefecţiunea ci un suflet cald şi iubitor. Ghinionul face să primesc doar oameni care la scurt timp se plictisesc să-şi arate masca binevoitoare şi îşi arată adevărata faţă, mă îngrozeşte ceea ce văd. Sunt fericit aşa cum sunt chiar dacă simt presiunea singurătăţii, tot e mai bine decât să mă leg de cineva care nu mă vrea sau care caută să-mi pună mereu saci în spate fără gândul de-a trage alături de mine. Sunt prea gol să mă umplu singur, cu ce-aş mai putea umple o altă goliciune?