Cu ocazia zilei de naştere îţi dedic această umilă poezie, sper să îţi încălzească inima. La mulţi ani! Te iubesc!

Scurtă incursiune în mintea mea:
1) Poeziile mele nu se încadrează în prozodia versului clasic, nerespectând ritmul şi rima. O fac cu bună ştiinţă? Da! De ce? Am studiat foarte mult evoluţia poeziei pornind din antichitate, când spun studiat nu mă refer la faptul că am memorat sau am luat de bun tot ce spuneau alţii. Recunosc că nu am privit-o admirativ ci am profanat-o, am disecat-o, am hăituit-o, i-am căutat şi atacat toate punctele slabe. Aveam nevoie să ştiu cu ce am de-a face. Acum eu am o cu totul altă filozofie şi percepţie a poeziei, ce ar trebui să fie, cum ar trebui să se manifeste, sunt multe oportunităţi care au fost lăsate neexplorate.
După cum ştii percepem realitatea prin mai multe simţuri. Eu văd poezia ca un fel de hibrid, un fel de pictură muzicală, o pictură pe care o percepem prin auz. Fiind un hibrid intervin câteva schimbări. Trebuie să găseşti un echilibru între armonia sunetului şi armonia imaginii. În poeziile mele un impact foarte mare îl are mesajul deoarece eu având memorie vizuală sunt înclinat să aleg imaginile în detrimentul sunetului. N-am încercat să mă adaptez eu ei ci s-o supun mie, să mă servească. Am încercat să creez o poezie personală autentică. Aşa sunt eu când răzvrătit când melancolic. Într-un poem nu poţi să prăbuşeşti sentimentele, să creezi o învolburare trecând cu repeziciune de la o stare la alta ca în viaţa reală, atâta vreme cât respecţi pe tot parcursul aceeaşi rimă sau acelaşi ritm sacadat, monoton. În poezie ai nevoie de toate armele dacă ai ceva e spus. Nu există reguli după cum nici în sentimnte nu sunt, poţi urî cu toata fiinţa ta pe cineva ca apoi prin minune să ajungi să-l iubeşti. Viaţa se caracterizează ca fiind lipsită de armonie (între sunete, între opinii, sentimente, fenomene, etc.). Unele versuri pot produce dezacorduri sonore pentru a evidenţia trecerea la o stare de tulburare sufletească sau a mediului exterior. În muzică deja aceste lucruri nu mai sunt o noutate, poezia a rămas în urmă, muzica ca artă a depăşit-o în materie de inovaţii. Ar trebui să fim mai receptivi, nu ştim unde ne poartă iar dacă apucăm pe un drum greşit putem oricând să revenim la vechile obiceiuri. Eu urmăresc o poezie a sufletului, un vers sincer, încărcat de emoţie, de filozofie existenţialistă şi psihologie socială. Sunt momente în poezie când ai nevoie de un amestec de sentimente ură, de frică, de grimase, de euforie în care scapă un "Daaaaaaaaaaaaaaaa" lung fără a-şi găsi corespondentul în alte versuri. Cu toţii avem scăpări. Poezia trebuie să conţină sentiment. Ce devine o poezie în care în loc să ne refulăm devenim disimulanţi ţinându-ne în frâu toate trăirile? Pozia trebuie să fie sinceră, să spui ce simţi, ce gândeşti. Urăsc poezia ermetică care renunţă la sentimente şi care e un puzzle de 10.000 de piese pe care după ce cu un efort deosebit îl asamblezi vezi un mesaj de genul "Pasiune - pentru detalii caută în dicţionar", sunt obligat să dau la o parte câteva kg de versuri-bălegar pentru a scoate la lumină o idee liliputană care de cele mai multe ori nici nu merită efortul de-a fi descoperită.

2) Cum primele două versuri sunt analizate şi conturate în comentarii voi analiza doar a II-a strofă unde am văzut că o bună prietenă spunea "eu as sterge acel roş de sânge" şi voi explica de ce este foarte important şi l-am plasat acolo.

"Căci azi le sameni tuturor \ La umblet şi la port" (Pe lângă plopii fără soţ - Mihai Eminescu)
Cu ajutorul unui singur cuvânt ("azi") poetul spune în doar cinci cuvinte două lucruri total opuse "azi eşti identică cu toate"  şi „odinioară te deosebeai de toate”.

se-neacă-n râuri roş' de sânge = Se îneacă în râuri roşii de sânge

La fel ca şi Eminescu m-am folosit de "roşii" pentru a da un plus de înţelesuri textului folosindu-mă de minimul de cuvinte. Aici n-am vrut să fac referirire doar la sensul de bază "se îneacă în râuri de sânge", nu obişnuiesc să încarc versul folosind cuvinte care nu schimbă cu nimic înţelesul sau nu dau un plus consistent de expresivitate.  Dacă aş fi vrut sensul de bază aş fi optat pentru "se-neacă-n învolburări de sânge"
care e cu mult mai expresiv decât versul folosit de mine. Crează o imagine vizuală de înecare împresurată în vârtejuri, o inimă sufocată şi înecată în acelasi timp. Dacă vei asculta până şi sunetele versului crează ideea de clocotire, de vârtej, gargară. Am folosit acelaşi procedeu şi în versul "făr’ să ne pese val-vârtej va zbura zvonul" unde se crează o imagine sonoră şi vizuală de tornadă  care spală totul. Versul conţine două imagini vizuale prima este statică "făr’ să ne pese" sugerând indiferenţă, pasivitate şi  doua "val-vârtej va zbura zvonul" este foarte dinamică, aproape că e tras de coadă spre exterior şi zboară din locul lui. Întâlnim pasivitatea şi dinamica duse spre extrem care se anulează şi se echilibrează una pe alta.

Naşte ideea de înecare în repetate rânduri. Prin "râuri roşii de sânge" se poate înţelege şi "râuri roşii de la atât de mult sânge", un amestec de sânge şi apă, sete de viaţa şi de moarte, o îngemănare a elementelor vieţii şi-ale morţii din care rezultă o agonie a durerii şi în cazul acesta nu puteam renunţa la cuvântul "roşii" deoarece aş fi dezbrăcat versul lăsândul mai sărac în plasticitate.

De asemenea ştim ca înainte ca evreii să plece din Egipt, Dumnezeu transformă apa sacră a Nilul în sange, aici simbolizează durerea pe care evreii au putut să o îndure ca robi. Această transformare arată că nu pot fi productivi atâta timp cât nu au sufletul limpede, eliberat de orice necaz de aici tragem concluzia că se sugerează, o eliberare a lor, o curaţire de ruşine, de durere. După această eliberare se pare că plânge şi inima mea, o eliberare de chinuri şi suferinţă. Nu vrea să se înece, nu vrea să moară neîmplinită, doreşte să cunoască o dragoste împărtăşită.

Râurile roşii de sânge mai pot avea două semnificaţii.
a) Inima mi se ineacă în alcool, sunt forţat să cunosc o altă fericire care are rolul s-o înlocuiască pe prima adică pe iubită, cunosc minunea sau alinarea oferită de alcool dar în acelaşi timp tânjesc la dragostea neîmpărtăşită. Ştim că prima minune pe care Mântuitorul o săvârseste la o nuntă fiind fortat la porunca Mariei deşi El îi spune că nu a venit înca timpul, o forţare a norocului care are ca efect producerea unei minuni. Se spune că nuntaşii după ce au băut apa transformată în vin şi-au arătat recunoştinţa spunând că de obicei gazda lasă vinul prost la urmă deoarece mizează pe faptul că nuntaşii sunt beţi dar el a făcut invers lăsându-l pe cel bun la urmă.

b) Apa transformata in vin sau pot fi sangele varsat de Iisus spre a ne mantui. La cina cea de taina le da celor 12 apostoli sa bea vin spunand "Luati si beti acesta este sangele meu".

Toate ma duc cu gandul la citatul "si atat de mult a iubit Dumnezeu lumea ca a dat pe unicul sau fiu" deci la ideea de jertfa de dragul creatiei. Cât de mult(e) suntem dispuşi să sacrificăm pentru iubire, să ne atingem aspiraţile sau să ne salvăm realizările? Ultimele strofe vorbesc despre iubirea atinsa prin sacrificiu şi împăcarea cu acesta.

Mă gândesc că nu există creaţie fără suferinţă sau dacă există cu siguranţă nu e apreciată la adevărata ei valoare deoarece suferinţa este cea care îi dă valoare, rafinament, savoarea unică, inconfundabilă. Suferinzii sunt adevăraţii cunoscători ai preţului real al sănătăţii şi-al fericirii. Iisus spune în Sfânta Evanghelie după Matei "Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia."
Cei săraci cu duhul sunt cei smeriti, cu inima zdrobită. Ei sunt cei dintâi care au nevoie de alinare şi căldură sufletească, dragoste. Cât despe întrebarea ce mă determină să sufăr, să gust din starea de suferinţă, răspunsul meu va fi foarte simplu. Noi nu alegem suferinţa, ea ne-a ales pe noi.

Suferinţa e ca un stigmat, o cruce pe care trebuie s-o tragem mereu după noi, să urcăm Muntele Răbdării lăsându-ne striviţi de toată greutatea ei iar când ajungem în vârf, să ne împlinim destinul.