Mi-e poftă!
Plâng cartofii în sacoşă, s-au ofilit de la atâtea atingeri...
La început erau nişte infanţi durdulii cu burtici golaşe înghesuiţi ca nişte broaşte ţestoase în celofan. Nu le-am dat atenţie, erau prea murdari şi tăcuţi pentru gustul meu rafinat, aşa că i-am aruncat în debara, până-mi voi da seama ce şi cum vor ajunge. Mai mult ca sigur îi aşteapta un jacuzzi în tigaie. Ulei am, dar îmi seamănă prea mult ca să-l vezi cum se ridică singur de la locul lui călduţ, doar pentru a cânta pe aragaz o melodie doar de el ştiută. Mă gândesc că dac-ar fi avut  talent, l-am fi aplaudat la TV, dar cum nu are, a ajuns ajutor la Masterchef. Să revenim la treburile noastre sau mai bine spus la cartofii noştri, care acum au nişte lăstari de toată frumuseţea. Văzându-i, mă gândesc la toate clipele care se risipesc, trecând pe lângă noi fără a băga de seamă. Mie unul mi-e groază de fiecare dată, când îmbrac haina copleşitoare a realităţii. Ne stingem uşor dar sigur, uneori cu zâmbetul pe buze, alteori în cele mai cumplite chinuri, un singur lucru e absout valabil, că ne stingem. Ce urmează după? Nimeni nu ştie, de fapt se ştie, trăim sub alte forme, putem fi: plante, animale, insecte. Ne urâm atât de tare între noi sau ce e în jurul nostru, fără să conştientizăm măcar că ne arătăm singuri cu degetul. Sunt o îngrămădire de atomi care te respiră precum animalul, care îţi ia urma chiar dacă te afli la zeci de kilometri depărtare. Lăsăm în urma noastră autostrăzi şerpuite de atomi invizibili, suntem comete în miniatură, în felul acesta sunt peste tot în acelaşi timp. Sunt pe coridorul şcolii de la care tocmai am plecat, încă sunt în parcul pe unde ne-am ţinut azi de mână, sunt în braţele tale, adânc impregnat în haine şi piele, chiar dacă acum eşti la sute de kilometri.
Eşti peste tot şi mi-e poftă!