Îmi vine în minte paradoxul vasului lui Tezeu care ridică problema identităţii. Pentru cei care nu ştiu, Tezeu era regele mitologic al Atenei, cel care-a răpus minotaurul. Să ne reîntoarcem la problema identităţii. Ce criterii avem la îndemână pentru a stabili dacă ceva este acelaşi în timp. Cum spune că ceva din prezent este acelaşi cu cel din trecut şi va rămâne neschimbat şi-n viitor? Se spune că Tezeu după ce s-a întors victorios acasă, nava sa a rămas andocată în port o perioadă lungă de timp, ca un simbol, pentru a fi văzută de toţi. În timp, anumite părţi fiind din lemn au început să se degradeze, să putrezească şi pentru a nu afecta întreaga nava au trebuit să fie înlocuite. Nava mai este aceeaşi în momentul în care prima bucată a fost înlocuită? Mulţi ar spune că da, doar o bucată a fost înlocuită, nu toată. Dar dacă mai înlocuim una? Sau poate mai multe. Până la ce punct se poate merge cu înlocuirile pentru a spune că această navă devine una nouă şi nu mai este aceeaşi cu cea de dinainte? Până când şi ultima bucată este înlocuită? Dacă sunteţi tentaţi să afirmaţi că nava este încă aceeaşi gândiţi-vă că cineva ia bucăţile vechi care au fost înlocuite şi montându-le aveţi în faţă două corăbii asemănătoare. Care din ele este nava îniţială? Cea cu toate bucăţile schimbate sau cea montată din bucăţile iniţiale?
Eu unul nu cred în conceptul de identiate, aşa că nu voi răspunde la aceste întrebări şi voi lăsa să răspundă pe cei care cred. Dar dacă totuşi vreţi să ştiţi părerea mea, ceva nu mai este acelaşi fix în momentul în care apare cea mai mică schimbare la nivelul compoziţiei, indiferent cât de infimă ar părea. Şi totuşi dacă ţinem cont că materia, aşa cum o vedem noi, este doar un conglomerat de atomi care abia se ating între ei deşi pare compactă, aş spune că toate obiectele sunt un grup(o asociere) de atomi, niciodată identică deoarece interacţionează cu restul atomilor din jurul lor, intrând în compoziţia noului grup sau pierzându-i pe parcurs.
Cu toţii suntem matematică pură, artă, creativitatea supraomenească a universului ridicată la cel mai înalt grad. Aş merge până la a afirma că inteligenţa creativă nu este altceva decât o rearanjare/asociere complexă a atomilor în forma cea mai originală sau optimă. Dacă ţinem cont de faptul că majoritatea primesc indicaţii şi execută sarcini, fără a le înţelege scopul sau fără a depune un efort mental, mă duce cu gândul la ideea că nu noi gândim ci atomii noştrii se exprimă prin noi, creând organisme capabile să-i manipuleze, să-i diversifice. Cel mai bun exemplu ar fi acceleratorul de particule de la Geneva Large Hadron Collider (LHC), care este o instalaţie folosită în domeniul fizicii pentru a crea noi particole răspândite univers dar care nu se găsesc aici pe Terra. Din cunoştinţele mele doar stelele se mai puteau lăuda cu titlul de cuptoare ale Universului. Doar ele puteau făuri noi tipui de atomi din cei deja existenţi. Nu degeaba se spune că suntem praf de stele.
Ah... dacă stăm să analizăm în amănunt, indiferent de aria din care provine, orice subiect devine extrem de stufos ramnificat mergând până la graniţa cercetării interdisciplinare.
P.S: Pentru cei pasionaţi de filozofia existenţialistă, puteţi accesa secţiunea Articole --> Gânduri din cadrul blogului, unde veţi găsi cu siguranţă mai multe mostre din cugetările mele. Recomand cu căldură două dintre ele care au legătură cu subiectul abordat astăzi:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu