Câteva lucruri despre minotaur spuneam acum ceva timp în urmă într-un articol de-al meu intitulat "Conceptul de iubire şi poezie în viziunea mea". Dacă faceţi abstracţie de poza de la articol veţi afla foarte multe despre poezia mea, lucruri pe care nu le-am mai spus. O să dau doar un mic citat de acolo:

"Eu sunt melancolic, dar nu când iubesc, melancolia trebuie alungată, trebuie hăituită, trebuie ucisă să lase loc fericirii depline. Posomorâţi sunt doar cei părăsiţi, cei nemulţumiţi, cei incapabili să iubească, cei care n-au parte de iubire sau nu sunt capabili s-o vadă, s-o simtă, s-o pipăie când stă în picioare chiar în faţa lor. De ce-aş fi trist când focul tău mă aprinde? Îmi încarcă bateriile, mă preschimbă într-un minotaur, rodul uniunii perfecte dintre femeie şi bestie, un produs al păcatului şi-al iubirii în aceaşi măsură. Sunt însetat de iubire, care e hrana sufletului şi-a corpului meu, sunt o adunătură de instincte de fiară, care aspiră la perfecţiunea umană prin dragoste, care-şi caută partea umană alături de tine, sunt atât de imoral şi te iubesc."

Eu văd minotaurul cu alţi ochi, voi explica mai jos. Cuvântul "Minotaur" este traducerea grecească a sintagmei "Taurul lui Minos", cu alte cuvinte este urmarea greşelii regelui Minos. Regele trebuia să sacrifice semnul lui Poseidon(taurul alb pe care acesta i l-a trimis pentru a-l asigura că el şi nu fratele său era urmaşul tronului cretan). Minos a sacrificat alt taur aşa că Poseidon a făcut-o pe Pasiphae, soţia lui, să se îndrăgostească de acel taur rezultând Asterius/Asterion (cel strălucitor) sau minotaurul(Taurul lui Minos), stigmatul regelui. Asterius era şi numele tatălui vitreg al regelui Minos, părinţii biologici fiind Zeus şi Europa. De ce minotaurul pentru mine este diferit?  Fiind conceput printr-un şiretlic şi anume regina s-a ascuns într-o vacă falsă, minotaurul este nu numai rodul păcatului, al rebeliunii sau împotrivirii omului voinţei zeilor ci şi rodul creaţiei, al capacităţii umane de-a imita natura şi-a crea originalitate. Mă regăsesc în el. Se spune că atunci când a crescut a devenit feroce şi l-au aruncat în labirint. Eu cred că a fost un motiv fals, inventat, un pretext, deoarece fiind fiul vitreg şi văzând că era tot mai puternic, Minos caută să scape de el, acesta era o ameninţare reală, avea sânge regal după mamă şi putea fii succesorul său la tron. Grecii vedeau în taur una dintre deghizările sacre ale lui Zeus, zeul suprem( atunci când a avut o aventură cu mama lui Minos, Europa) sau este şi o reprezentare a Soarelui. Pe lângă cele de mai sus, în ochii mei, minotaurul este imposibilitatea societăţii de-a accepta pe cei diferiţi, neputinţa şi ura ei aruncată pe cei bolnavi sau neputincioşi, selecţia naturală. Dacă până nu demult persoanele cu malformaţii erau ucişi, marginalizaţi sau exploataţi de societate pentru a scoate profit(la circ) în ultima vreme concepţia noastră s-a mai schimbat, nu a tuturor, doar a unui procent încă mic. Asta probabil se datorează şi poveştilor precum Frumoasa şi bestia sau Cocoşatul de la Notre Damme(Victor Hugo). Ce mi se pare dureros este faptul că este îndepărtat de mama sa şi este aruncat într-un labirint fără scăpare, minotaurul este înfometat, fiind obligat să se lupte pe viaţă şi pe moarte ca să se hrănească, acesta consumând pe cei care erau trimişi la sacrificiu sau veneau cu gândul de a-l ucide. Un alt lucru dureros este aparentul fratricid, Tezeu primeşte ajutorul surorii minotaurul şi-l ucide pe acesta cu sabia magică primită de la ea şi scapă cu ajutorul unui ghem de aţă oferit tot de sora lui Asterion.

Foarte ciudat este faptul că celălalt fiu al lui Minos se numea Androgeus şi la fel ca minotaurul avea foarte bune calităţi de luptător. Nu mă pricep la greacă dar mă duce cu gândul la androgin care înseamnă hermafrodit sau fiinţă fabuloasă din mitologia greacă, jumătate femeie, jumătate bărbat.


Hai să spunem ceva şi despre Tezeu. Vorbeam eu într-un alt articol intitulat "Paradoxul identităţii" despre paradoxul vasului lui Tezeu. Se spune că Tezeu după ce s-a întors victorios acasă, nava sa a rămas andocată în port o perioadă lungă de timp, ca un simbol, pentru a fi văzută de toţi. În timp, anumite părţi fiind din lemn au început să se degradeze, să putrezească şi pentru a nu afecta întreaga nava au trebuit să fie înlocuite. Vasul respectiv stă mărturie că Tezeu a existat cu adevărat fiind o figură istorică de care nimeni nu s-a îndoit la acea vree şi nu ar trebui să ne îndoim nici noi. Tezeu era  regele mitologic al Atenei, mama se numea Aethra iar taţii săi erau regele Aegeus(1282–1234 î.Hr.) şi Poseidon. Ştim că la venirea sa Aegeus se sinucide îndurerat de moartea fiului său deoarece Tezeu uită să schimbe pânzele şi vine cu unele negre, Marea Egee poartă numele tatăui său.

Cine este Tezeu în versurile mele?
Tezeu şi minotaurul sunt uniunea dintre apă şi foc, apă şi Soare sau viaţă şi energie, o celebrare a vieţii şi-a dinamismului. Tezeu este jumătatea minotaurului, apa care-i potoleşte setea, care-i dă vigoarea şi puterea vitală, este iubita care mă reîntregeşte sau mă defineşte ca individ. Ea îmi dă viaţă, ea mă supune, ea mă face fericit şi tot ea are drept de viaţă şi de moarte asupra mea deoarece ea este viaţa mea iar fără ea nu însemn nimic, sunt inert. Tezeu şi minotaurul au supravieţuit în istorie prin ei înşişi, ambii au avut un rol deosebit în definirea celuilalt. Minotaurul pentru Tezeu este destinul, simbolul aventurii, al căutării propriei identităţi, al maturizării, mişcare, sănătate, viaţă sănătoasă, aşa cum un bărbat mai mare este pentru consoarta sa. Tezeu pentru minotaur este prilejul de-a se sacrifica pentru un scop înalt cum ar fi iubirea, figura legendară sau eroul(eroina) pe care vrea s-o  cunoască sau cu care să se identifice, destinul de care nu poate fugi, nu poate scăpa. Amândoi luptă până la epuizare pentru că aşa este viaţa, o luptă până la capăt iar dacă unul moare celălalt îi păstrează vie amintirea deoarece fără el nu înseamnă nimic.

Ştiu că asocierea mea poate fi confuză şi poate naşte tot felul de teorii cum de altfel s-a întâmplat şi în cazul altor scriitori. Uneori creativitatea e prost înţeleasă fie din răutate fie din dorinţa de senzaţional sau poate din incapacitatea de-a înţelege pe deplin mecanismele autorului. Eu am ales în mod intenţionat o figură masculină deoarece pe de-o parte am vrut să exploatez acest mit şi pe de altă parte am căutat să dau virilitate să potenţez ideea de  luptă, de confruntare şi înfrângere în faţa unei fiinţe nu egale mie ci superioare. De regulă lupta dusă cu o femeie nu e atât de violentă, femeia alege să atace pe alte căi. De exemplu portretul femeii criminale(care e socotită chintesenţa agresivităţii feminine) - ea alege să ucidă fie atacând pe la spate fie otrăvind deci evită confruntările directe. Nici măcar pe temutele amazoane nu mă puteam baza deoarece până şi ele alegeau aceste metode ocolitoare. Versurile mele sunt violente, prin ele se simte zbuciumul şi supunerea prin care trec. Nu voiam un minotaur bestie îmblânzit sau supus de puterea bunătăţii sau a frumuseţii feminine ci voiam unul învins prin propriile-i arme, fără nicio variantă de scăpare, o supunere totală în faţa inevitabilului, a destinului de care nu putem scăpa oricât am încerca.

zadarnic cat să scap, mă simt înfrânt şi dat cu totul peste cap, m-aruncă zdravăn la pământ. Rămân captiv în mrejele-ţi de aur care pe umeri ţi s-adună valuri-valuri, tu eşti Tezeu iar eu înfrântul minotaur, rămân captiv în mrejele-ţi de aur... de n-ar fi-al ei destin să zacă închisă în piept în mâhnire nedescrisă, pământul l-ar cutreiera de-ar putea rupe zale/ lanţuri / piedici şi s-ar ascunde negreşit în frenezie...

Despre rolul căderii în poezie
Tristeţea, deznadejdea, neputinţa sunt bucăţi rupte din iubire, fără ele iubirea ar fi ştirbită de mare parte din încărcătura sufletească. Iubirea este un sacrificiu din dorinţa de-a ne completa fiinţa, de-a deveni întregi. Captivitatea pe care o resimţim şi şi de care nu ne plângem este acceptată de comun acord, suntem captivii iubirii, suntem dependenţi de ea, suntem două jumătăţi care se cheamă şi se leagă reciproc.